8:11 Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.
N-au putut să rămână. Aşa de mare a fost această bogată slavă a prezenţei lui Dumnezeu, încât preoţii care oficiau au fost obligaţi să se retragă pentru un timp. Tot aşa şi atunci când a fost ridicat prima dată, cortul întâlnirii, Moise n-a fost în stare să intre din cauza slavei lui Dumnezeu care a umplut cortul cel sfânt (Exod. 40,35). Când Isaia a avut vedenia lui despre Dumnezeu, bogăţia slavei divine a umplut Templul şi Isaia s-a simţit pierdut din cauză că venise atât de aproape de prezenţa Domnului (Isaia 6,1-5). Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au înspăimântat când i-a acoperit norul slavei lui Dumnezeu, pe Muntele schimbării la faţă (Luca 9,34). Pentru ce au oamenii astfel de reacţii când sunt în prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta este tocmai din cauza naturii lui Dumnezeu, a mărimii şi sfinţeniei Lui, a stării Lui sublime şi a grandorii Lui, a maiestăţii şi puterii Lui. Chiar şi în prezenţa marilor forţe ale naturii, adesea oamenii stau cu veneraţie. Dar Dumnezeul cerului este infinit de sfânt, astfel că omul păcătos nu se poate afla în prezenţa Lui sublimă şi să continue să trăiască. Dumnezeu este ca un foc mistuitor de care omul nesfânt nu se poate apropia fără să fie nimicit.
Norul din templu, nu era Dumnezeu, ci era un mijloc prin care Domnul Şi-a acoperit prezenţa Sa, cu scopul ca omul să nu fie mistuit. Atât de mare a fost slava divină cu ocazia sfinţirii Templului, încât, în ciuda norului acoperitor, preoţii care slujeau, au fost nevoiţi să se retragă în sfântă venerare. Poate că a fost o conştiinţă a prezenţei divine, asemănătoare cu aceea exprimată prin cuvintele de admiraţie şi preamărire ale lui David, când chivotul a fost dus în cortul Domnului (1 Cronici 16,25.27.34).