5:6 El, Isus Hristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.
El. Sau ,,acest unul”, adică Isus, la care s-a referit Ioan în v. 5.
Isus Hristos. În ce priveşte înţelesul numelui, vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5.
Cel ce a venit. Aceste cuvinte sunt o referire la întrupare. În Evanghelii verbul ,,a veni” e folosit mai ales în legătură cu întruparea lui Hristos (Matei 5,17; 9,13; 10,34; 11,3; Luca 7,19; Ioan 1,11; 3,2.31; 7,27.28; etc.).
Cu apă şi cu sânge. Prima aplicaţie a acestor cuvinte este uşor de înţeles dacă ne gândim că Ioan vorbeşte despre întrupare. Isus a venit ,,cu apă” [,,prin apă”, KJV], adică prin botez, şi ,,cu sânge”, adică prin răstignire. Aceste două evenimente au fost pietrele de hotar ale lucrării Sale răscumpărătoare şi L-au identificat ca Fiul lui Dumnezeu, care mântuieşte. Cei care cred în divinitatea Lui nu pot să ignore nici unul din evenimentele acestea.
Unii consideră că prin aceste cuvinte Ioan se referă la sacramentele creştine, şi anume la botez şi Sfânta Cină. Dar folosirea timpului trecut, ,,a venit”, şi faptul evident că apostolul se referă la întrupare, înlătură o asemenea interpretare. În plus, cuvântul ,,sânge” nu este folosit nicăieri pentru a face referire la Sfânta Cină.
E posibil ca prin cuvintele ,,cu apă şi cu sânge”, Ioan să se fi gândit la incidentul de pe cruce, despre care se vorbeşte numai în Evanghelia sa (Ioan 29,34), când din coasta împunsă Mântuitorului au ieşit ,,sânge şi apă”. Într-adevăr, ar fi fost ciudat dacă un martor ocular al acelui eveniment cutremurător nu ar fi vorbit despre această scenă, dar tot nu se poate spune că atunci Isus ,,a venit cu apă şi sânge”. Înţelesul primar al acestor cuvinte ale lui Ioan trebuie să fie că venirea mesianică a Domnului său a fost atestată public, la început prin botezul Lui, iar la sfârşit prin vărsarea sângelui Său, pe cruce.
Nu numai cu apă. Unii din cei care tulburau biserica acceptau botezul lui Isus, crezând că el marca timpul când divinitatea a intrat în corpul omenesc, dar tăgăduiau moartea Fiului lui Dumnezeu, susţinând că divinitatea şi natura umană au fost separate înainte de moartea Sa pe cruce (vezi Introducerea, tema). De aceea, Ioan accentuează însemnătatea apei, dar şi a sângelui, pentru o înţelegere corectă a divinităţii lui Isus Hristos (compară cu Vol. V, p. 917).
Şi Duhul este Cel ce. De-a lungul istoriei lumii, una din sarcinile principale ale Duhului Sfânt a fost de a mărturisi cu privire la planul de mântuire şi cu privire la Mântuitorul. O dată cu intrarea în păcat, când oamenii au fost excluşi de la comunicarea directă cu Dumnezeu, Duhul Sfânt a început să-i conducă pe mesagerii umani inspiraţi şi S-a asigurat că soliile divine erau transmise astfel încât să-şi împlinească scopul (2 Petru 1,21). Scopul principal al tuturor profeţiilor este de a-i conduce pe oameni la Hristos, Răscumpărătorul. Inspirând şi călăuzind profeţia, Duhul Sfânt mărturiseşte cel mai eficient cu privire la Mântuitorul şi merită titlul de ,,Duhul lui Hristos” (vezi comentariul de la Ioan 14,17.26; 1 Petru 1,11).
Duhul este adevărul. [,,Duhul este adevăr”, KJV]. Literal, ,,Duhul este adevărul”. Mărturia Duhului poate fi primită cu încredere deplină, deoarece este adevărată, iar totalitatea revelaţiei Sale este adevăr. De aceea, când Duhul mărturiseşte că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu, mărturia Lui este definitivă – nu poate fi alta mai mare.