5:16 Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.
Dacă … cineva. Vezi cap. 1,6; 2,1; 4,20. Ioan foloseşte un caz ipotetic pentru a prezenta o învăţătură importantă. Este evident că aici el face referire la un creştin care înţelege natura adevărată a păcatului.
Fratele său. Aceste cuvinte limitează învăţătura lui Ioan la comunitatea creştină; el vorbeşte despre preocuparea pentru un frate de credinţă.
Săvârşind un păcat. Adică în delict flagrant.
Care nu duce la moarte. Este incontestabil faptul că Ioan face deosebire între formele păcatului, deoarece puţin mai departe, în acelaşi verset, el vorbeşte despre ,,un păcat care duce la moarte”. Dar trebuie să se aibă în vedere contextul. În v. 14, 15 el l-a asigurat pe credincios că va primi răspuns la rugăciunile sale; aici el limitează această asigurare la un anumit fel de rugăciune – cea făcută în favoarea altuia – şi explică în ce împrejurări poate ea avea efect. Făcând aşa, tratează două categorii de păcat: cel pentru care mai există nădejde pentru păcătos şi cel pentru care nu mai există nădejde. În prima categorie rugăciunea poate fi un ajutor eficient în mântuire; în a doua, aşa cum explică Ioan mai departe, nu există garanţie că rugăciunea va fi ascultată. Se susţine, în general, că păcatul care duce la moarte este păcatul care nu poate fi iertat (vezi comentariul de la Matei 12,31.32). Prin urmare, un păcat care nu duce la moarte este oricare altă formă a păcatului în care cade un frate greşit.
Să se roage. Să se roage lui Hristos pentru fratele greşit. Aceste cuvinte pot fi considerate fie un îndemn la rugăciune, fie încurajarea reacţiei naturale pe care o are credinciosul serios atunci când e confruntat cu păcatul altuia. Biserica ar fi fost cu mult mai fericită dacă, în loc să se discute slăbiciunea unui frate, credincioşii s-ar ruga pentru el şi, dacă e posibil, cu el. Această lucrare de mijlocire i-ar pregăti pe creştini pentru sarcina delicată de a vorbi cu păcătosul şi de a-i îndrepta atenţia către Mântuitorul. O astfel de discuţie ajută la zidirea bisericii, în timp ce bârfa şi critica o dărâmă.
Îi va da viaţă. E dificil de stabilit la cine se referă pronumele din această propoziţie. Succesiunea ideilor sugerează că apostolul vorbeşte despre creştinul care se roagă pentru un frate greşit şi prin această îl ajută pe păcătos să aibă viaţă. Dar este cu putinţă şi ca Ioan să-şi fi schimbat brusc subiectul şi să zică: Hristos îi va da creştinului viaţă, pentru a o transmite acelor păcătoşi care nu şi-au împietrit de tot inima. Diferenţa e numai de interpretare, deoarece în ambele cazuri este vorba de aceeaşi lucrare. Creştinul nu are putere decât de la Mântuitorul; aşa că, în cele din urmă, Hristos este Cel care dă viaţa, deşi s-ar putea ca instrumentul prin care a fost transmisă viaţa să fie rugăciunea de mijlocire. Totuşi, o astfel de ,,viaţă” este primită numai dacă păcătosul se pocăieşte sincer.
Pentru cei. Sau ,,celor”. Scriitorul a trecut de la un caz particular la general şi vorbeşte despre toţi cei care ,,n-au săvârşit un păcat car duce la moarte”.
Este un păcat care duce la moarte. Sau ,,este păcat care duce la moarte”. Întrucât Ioan nu defineşte un anume păcat care duce neapărat la moarte, probabil că se referă aici la un tip de păcat care va duce cu siguranţă la moarte. Dacă Ioan ar fi cunoscut un anumit păcat care să-l lase pe om fără nădejde de mântuire, era de aşteptat să-l numească, pentru ca toţi să se poată feri de o astfel de condamnare irevocabilă. Deşi este adevărat că orice păcat, dacă păcătosul stăruie în el, va duce la moarte (Ezechiel 18,4.24; Iacov 1,15), există păcate care îl duc pe om mai repede aproape de moarte. Păcatele comise de cei care doresc cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu, dar care au o voinţă slabă şi obiceiuri puternice, sunt foarte diferite de acele păcate care sunt săvârşite voit, sfidându-L cu neruşinare şi premeditare pe Dumnezeu. Ceea ce face diferenţa sunt atitudinea şi motivul, nu actul păcatului în sine. În sensul acesta păcatele se deosebesc între ele. O greşeală mai mică, dacă a fost repede mărturisită şi iertată, e un păcat care nu duce la moarte. Un păcat mai grav, făcut pe neaşteptate, din lipsa puterii spirituale, nu este nici el un păcat care duce la moarte, dacă este urmat de o pocăinţă adevărată, dar refuzul de a se pocăi îl duce pe om cu siguranţă de moartea finală. Deosebirea este clar ilustrată în experienţa lui Saul şi a lui David. Primul a păcătuit şi nu s-a pocăit; al doilea a păcătuit grav, dar s-a pocăit serios. Saul a murit fără speranţa vieţii veşnice; David a fot iertat şi şi-a asigurat un loc în împărăţia lui Dumnezeu (vezi PP 634, 679, 723–726).
Pentru studiul despre păcatul care nu poate fi iertat, vezi comentariul de la Matei 12,31.32.
Nu-i zic. [,,Nu zic”, KJV]. Ioan nu ne porunceşte să ne rugăm şi nici nu spune că n-ar trebui, dar ezită să garanteze că cei care păcătuiesc în mod deliberat vor primi răspuns la rugăciune. Este o diferenţă între rugăciunea înălţată pentru noi înşine şi cea în favoarea altora. Atunci când voinţa noastră este predată lui Dumnezeu, putem să cerem în acord cu voia Sa şi să ştim că vom primi răspuns la rugăciunile noastre. Dar când e vorba de o treia persoană, trebuie să ţinem cont de faptul că şi ea are voinţă. Dacă refuză să se pocăiască, toate rugăciunile noastre şi toată lucrarea pe care Dumnezeu ar putea s-o facă şi ne-ar putea îndemna pe noi să o facem nu va constrânge voinţa celeilalte persoane. Refuzând să-l constrângă pe om să rămână bun, Dumnezeu a renunţat de asemenea la puterea de a-l constrânge pe păcătos să se pocăiască.
Asta nu înseamnă că nu ar trebui să ne mai rugăm pentru cei care s-au abătut de la credinţă sau pentru cei care nu s-au predat încă Mântuitorului. Nu înseamnă că nu vor fi convertiri remarcabile ca urmare a multor rugăciuni fierbinţi înălţate de inimi credincioase. Dar Ioan arată că nu este de folos să se facă rugăciuni de mijlocire pentru un păcătos atâta timp cât el refuză să se pocăiască de păcatul lui. Totuşi, cât timp sunt motive de speranţă, ar trebui să continuăm să ne rugăm, deoarece nu putem spune cu certitudine dacă un om a ajuns prea departe.