5:10 Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.
o Dumnezeu despre Fiul Său.
Cine crede. Adică cel care va crede mereu că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cel a cărui convingere este instabilă, trecătoare, nu poate să pretinde sau să infirme această făgăduinţă.
În. [,,Pe”, KJV]. Gr. eis, ,,în”. Ioan, mai des decât toţi ceilalţi scriitori ai Noului Testament la un loc, foloseşte această prepoziţie specială alături de cuvântul ,,crede”. O astfel de credinţă este o relaţie personală cu Hristos, bazată pe adevărul mărturiei lui Dumnezeu şi o încredere consecventă în lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului (vezi comentariul de la Ioan 1,12).
În el. Cel care are o credinţă vie în Isus va avea o mărturie lăuntrică a temeiniciei acesteia. El va şti din experienţă personală că Isus este ceea ce pretind Scripturile că este. O astfel de credinţă nu este uşor de dărâmat: ea poate să reziste celor mai grele atacuri ale vrăjmaşului.
În acelaşi timp există primejdia de a ne încrede numai în simţăminte atunci când e vorba de legătura noastră cu Dumnezeu. Deşi vor fi adesea împrejurări când ne vom simţi siguri de părtăşia cu Domnul, vor fi şi momente de îndoială. Tocmai pentru vremuri ca acestea a făgăduit Dumnezeu a făgăduit să fie foarte aproape de copiii Săi (Isaia 43,2). Ar trebui să ne ţinem strâns de Dumnezeu chiar dacă sentimentele ne dictează altfel. Viaţa de creştin ar trebui să se bazeze pe principiu, nu pe sentiment (1T 167). Pe măsură ce credinţa creşte, mărturia din inimile noastre devine mai puternică (1 Ioan 3,24).
Nu crede pe Dumnezeu. Era de aşteptat ca Ioan să spună ,,nu crede în Fiul lui Dumnezeu” negând astfel afirmaţia precedentă, dar apostolul merge mai în profunzime, ştiind că refuzul de a primi mărturia Tatălui cu privire la Fiul Său înseamnă a nu crede în Dumnezeu (vezi cap. 2,22.23). În felul să pătrunzător de a gândi, Ioan analizează adevărata natură a necredinţei: ea Îl leapădă chiar şi pe Tatăl.
Îl face mincinos. [,,L-a făcut mincinos”, KJV]. Nu că omul ar putea să-L facă pe Dumnezeu să mintă, ci Îl scoate mincinos, afirmând că ceea ce a mărturisit Dumnezeu nu e adevărat.
Fiindcă nu crede. Literal, ,,fiindcă n-a crezut”. O reafirmare clară a formei specifice de necredinţă de care sunt vinovaţi cei care resping divinitatea lui Hristos. Astfel, Ioan demască adevărata natură a oricărei necredinţe.
Mărturia. [,,Relatarea”, KJV]. Gr. marturia, ,,mărturie”. Compară cu verbul martureo, ,,a mărturisi” (vezi mai jos, la ,,a făcut-o”).
A făcut-o. [,,A dat-o”, KJV]. Gr. martureo, ,,a mărturisi”, ,,a da mărturie”. În v. 6–11 martureo şi marturia apar de 10 ori în textul original (vezi v. 7). Forma verbului din versiunea greacă arată că este vorba de mărturia pe care a făcut-o Dumnezeu în trecut, şi care are încă efect.