4:16 Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.
Şi noi. Ar putea fi vorba de cei pomeniţi în v. 14, adică de grupa apostolilor, care, în contrast cu universalul ,,cine”, fuseseră deja consideraţi creştini de mulţi ani. Datorită acestei experienţei statornicite, mărturia lor merită consideraţie şi respect.
Am cunoscut şi am crezut. Forma verbelor traduse astfel arată că Ioan şi colegii lui nu doar cunoscuseră şi crezuseră, dar continua să facă asta. Este nevoie de credinţă şi de cunoştinţă; amândouă sunt esenţiale pentru experienţa creştină.
Înainte de a putea să credem în Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem. Trebuie să cunoaştem planul de mântuire înainte de a putea să îi încredinţăm viaţa noastră veşnică. În plus, atât cunoştinţa cât şi credinţa pot creşte treptat. Când credem că am învăţat unele lucruri, suntem gata să cunoaştem mai multe şi să credem în ele. Astfel, nici unul din aceste procese nu poate fi vreodată încheiat. Vom continua să cunoaştem mai mult şi să credem mai mult şi niciodată nu vom cunoaşte pe deplin profunzimile iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Mai degrabă ,,o are în noi”. Forma verbului din versiunea greacă accentuează continuitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de copiii Săi. Prepoziţia ,,în” arată că noi suntem cadrul în care se descoperă iubirea lui Dumnezeu. Un creştin consacrat este manifestarea cea mai convingătoare a roadelor iubirii lui Dumnezeu; aceasta, lucrând în el, îl transformă pe păcătos într-un sfânt. O astfel de iubire, care face minuni, nu poate să nu fie recunoscută de către cel în care ea a lucrat şi de către semenii lui, care observă puterea ei transformatoare. În felul acesta, prin viaţa creştinilor, ceilalţi ajung să cunoască şi să creadă iubirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este dragoste. Vezi comentariul de la v. 8. Aici aceste cuvinte sunt legate de o afirmaţie, în timp ce în v. 8 după ele urmează o declaraţie negativă. Faptul că Dumnezeu este dragoste a stat întotdeauna la baza raţionamentului lui Ioan şi a condiţionat desele lui afirmaţii categorice.
Rămâne în dragoste. Ori de câte ori ne păstrăm în atmosfera iubirii, înseamnă că rămânem în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru că rămânem în dragoste, rămânem în Dumnezeu, care este dragoste (v. 8).
Pentru a-L iubi mereu pe Dumnezeu şi pe oameni, în ciuda influenţelor contrarii, se cere vigoare spirituală, care poate fi veni numai dintr-o comuniune constantă cu Domnul. Cu privire la dificultatea de a păstra mereu părtăşia necesară între noi şi Dumnezeu, vezi comentariul de la v. 15.
Dumnezeu rămâne în el. [,,Dumnezeu în el”, KJV]. Dovezile textuale favorizează formularea ,,Dumnezeu rămâne în el”. Toţi cei care au gustat bucuriile acestei părtăşii cu Dumnezeul iubirii ştiu că răsplata este vrednică de străduinţe. Satana o ştie şi e atât de viclean încât încearcă să tăgăduiască pe faţă valoarea ei. În schimb el zugrăveşte multe lucruri mai puţin bune în culori strălucitoare şi ne îndeamnă să ne concentrăm gândurile asupra lor chiar dacă numai pentru un scurt timp. O dată ce a putut să ne abată atenţia de la Dumnezeu, izbuteşte adesea să ne conducă mintea spre gânduri rele cu privire la propria persoană şi la alţii. Înainte de a ne da seama de primejdie, cultivăm resentimente ca urmare a faptului că atât iubirea cât şi Dumnezeu au fost alungaţi din inima noastră. Este o tactică veche, dar funcţionează încă foarte bine!
Cea mai bună apărare a noastră este să ne concentrăm mintea în mod deliberat şi constant asupra binecuvântărilor de care pe care le-am primit de la Dumnezeu (Psalmi 63,6; 139,17.18). Amintirea lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, a însemnătăţii pe care a avut-o părtăşia cu El, va fi întărită şi atunci când le vom povesti altora bucuriile noastre. Astfel de mărturii îi încurajează pe fraţii noştri şi ne întăreşte hotărârea de a păstra legătura cu Cerul (Maleahi 3,16; MH 100).