3:21 Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.
Prea iubiţilor. Vezi comentariul de la v. 2.
Nu ne osândeşte. Este bine să reţinem că aceste cuvinte au fost adresate celor care fuseseră învăţaţi ,,de la început” (cap. 2,7), ale căror păcate fuseseră iertate (cap. 2,12), care Îl cunoscuseră pe Tatăl (cap. 2,13) şi fuseseră numiţi copii ai lui Dumnezeu (cap. 3,1.2). Ceea ce ar fi fost o zadarnică încredere în sine din partea unor creştini mai puţin maturi, putea să nu fie, din partea creştinilor cărora le scria Ioan, mai mult decât o recunoaştere a îndurării răscumpărătoare a lui Dumnezeu faţă de ei.
Îndrăzneală. [,,Încredere”, KJV]. Gr. parresia (vezi cap. 2,28). Contextul (cap. 3,23) arată că primul sens este apropierea noastră în rugăciune faţă de Dumnezeu. Dar s-ar putea ca apostolul să aibă în minte şi atitudinea pe care trebuie s-o avem înaintea Judecătorului a tot pământul. Cu privire la rugăciune, cererile pline de încredere ale credinciosului nu sunt o încumetare. Ne putem deschide inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune aşa cum o deschidem înaintea unui prieten vechi şi de încredere (SC 93).
La Dumnezeu. Fiind copilul lui Dumnezeu, păcătosul răscumpărat poate avea la Tatăl acelaşi acces liber de care S-a bucurat şi Mântuitorul (Ioan 16,23).