1:9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.
Mărturisim. Gr. homologeo, ,,a spune acelaşi lucru [ca altul]”, ,,a admite adevărul unei acuzaţii” (vezi comentariul de la Romani 10,9), de la homos, ,,unul şi acelaşi” şi lego, ,,a spune”.
Păcatele. Gr. hamartiai (vezi comentariul de la cap. 3,4). Cuvintele lui Ioan sugerează că uneori chiar şi creştini sinceri cad în păcat (vezi comentariul de la cap. 2,1). Este de asemenea evident că este vorba despre păcate accidentale, nu despre o viaţă de păcat. De aceea, creştinul trebuie să-şi mărturisească pe nume păcatul, nu doar să-şi admită păcătoşenia. Spunerea pe nume a păcatului şi înţelegerea factorilor care au dus la comiterea lui sunt esenţiale pentru mărturisire şi pentru a primi puterea de a rezista la o ispită similară (5T 639). Lipsa dispoziţiei de a spune păcatului pe nume poate dovedi că persoana respectivă nu este convertită cu adevărat şi nu doreşte să aibă de-a face cu tot ceea ce implică iertarea (SC 41). În ce priveşte legătura strânsă dintre mărturisire şi pocăinţă, vezi comentariul de la Ezechiel 18,39; vezi 5T 640.
Contextul arată că autorul aşteaptă că mărturisirea să-I fie făcută lui Dumnezeu, deoarece numai El ,,este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. De aici reiese că pentru a primi iertarea de păcate nu este necesar vreun intermediar omenesc, vreun preot. Noi venim la Dumnezeu nu numai pentru că El singur poate să ,,curăţească”, dar şi pentru că El este cel împotriva Căruia am păcătuit. Lucrul acesta este adevărat cu privire la orice păcat. Dacă păcatul este comis şi împotriva unei persoane, atunci acesta ar trebui mărturisit atât acelei persoane cât şi lui Dumnezeu (5T 645; 646; DA 811). Mărturisirea ar trebui făcută conform cu daunele cauzate de fapta rea comisă (vezi comentariul de la Proverbe 28,13).
El este credincios. Singurul element de incertitudine în procesul mărturisirii şi al iertării se găseşte la păcătos. Dacă el îşi mărturiseşte sincer nelegiuirea, Domnul îl va ierta cu siguranţă. Credincioşia este una din însuşirile distincte ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 1,9; 10,13; 1 Tesaloniceni 5,24; 2 Timotei 2,13; Evrei 10,23). Aici Ioan subliniază credincioşia lui Dumnezeu în privinţa iertării (vezi comentariul de la Exodul 34,6.7; Mica 7,19).
Cât de adesea cei care pun la îndoială credincioşia lui Dumnezeu pierd din inimă pacea! Satana face tot ce îi stă în putinţă pentru a ne zdrobi credinţa în grija Domnului pentru noi (MB 115). Cel rău se mulţumeşte să ne facă să credem că Dumnezeu Se îngrijeşte de mulţi sau de cei mai mulţi din copiii Săi, dar nu şi de noi personal. Trebuie să ne aducem neîncetat aminte de puterea divină, care ne va feri să cădem (Iuda 24) şi când cădem, ca urmare a faptului că am neglijat să folosim acea putere, ar trebui să venim, în pocăinţă, la scaunul îndurării, ca să primim har şi iertare (compară cu Evrei 4,16; 1 Ioan 2,1).
Drept. Gr. dikaios, ,,drept” sau ,,neprihănit” (vezi comentariul de la Matei 1,19). Dumnezeu este un judecător drept, iar dreptatea Lui este cât se poate de vizibilă în contrast cu ,,toată nelegiuirea [adikia] noastră”. Din fericire pentru noi, dreptatea Lui este îndulcită cu îndurare.
Ierte. Gr. aphiemi, folosit în Noul Testament cu diferite înţelesuri: ,,a trimite”, ,,a lăsa să plece”, ,,a părăsi”, ,,a ierta”. Când verbul acesta este folosit alături de cuvântul ,,păcat”, e tradus de obicei ,,a ierta” (vezi comentariul de la Matei 6,12; 26,28). Tocmai în privinţa iertării îşi găsesc expresia credincioşia şi dreptatea lui Dumnezeu. În ce priveşte subiectul iertării, vezi comentariul de la 2 Cronici 7,14; Psalm 32,1; Faptele Apostolilor 3,19.
Păcatele. Adică acele păcate care au fost mărturisite. Domnul este gata să-l ierte pe păcătosul care se pocăieşte, deşi nu poate să-i ierte păcatele în sensul de a le trece cu vederea. Păcatele mărturisite sunt purtate de Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,29). Iubirea plină de milă a lui Dumnezeu îl primeşte pe păcătosul care se pocăieşte, păcatul mărturisit este luat de la el, iar păcătosul stă înaintea Domnului acoperit cu viaţa desăvârşită a lui Hristos (Coloseni 3,3.9.10; COL 311, 312). Păcatul este şters, iar păcătosul stă ca un om nou în Hristos Isus.
Şi să ne curăţească. Sau ,,şi chiar să curăţească”. Propoziţia ,,să ne curăţească de orice nelegiuire” poate fi înţeleasă fie în apoziţie cu propoziţia ,,ca să ne ierte păcatele”, deci este explicativă, fie ca prezentând un proces distinct faţă de cel al iertării, pe care îl succede. Ambele idei sunt valabile dacă sunt aplicate la viaţa de creştin. Orice păcat întinează, iar când păcătosul este iertat, el e curăţit de păcatele pentru care a fost iertat. Când şi-a mărturisit marele său păcatul, David s-a rugat: ,,Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule” (Psalmi 51,10). Totuşi, Domnul vrea să-l cureţe pe păcătosul care se pocăieşte de orice nelegiuire. El cere de la copiii Săi desăvârşire morală (vezi comentariul de la Matei 5,48) şi a luat măsuri prin care ei să poată rezista cu succes şi să poată birui orice păcat (vezi comentariul de la Romani 8,1–4). Atâta vreme cât trăieşte, creştinul va avea mereu noi biruinţe de câştigat şi noi culmi de atins. Procesul acesta de curăţire de păcat şi de creştere zilnică în har este numit sfinţire (vezi comentariul de la Romani 6,19). Primul pas, prin care păcătosul se întoarce de la păcatele sale şi Îl primeşte pe Hristos, se numeşte îndreptăţire (vezi comentariul de la Romani 5,1). Se pot observa în cuvintele lui Ioan două procese, dar e de discutat dacă apostolul a intenţionat o astfel de analiză amănunţită a acestor paşi ai procesului de mântuire. Este mai probabil că se gândea la curăţirea care însoţeşte iertarea, deşi cuvintele lui pot fi aplicate şi într-un sens mai larg.
De orice nelegiuire. Această expresie cuprinzătoare arată că Dumnezeu e dispus să înlăture complet nelegiuirile celor care şi-au mărturisit păcatele şi au fost iertaţi. Dar păcătosul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu, părăsind păcatul. Dacă va urma soluţia oferită de Scriptură, va fi curăţit pe deplin.
Se cere veghere atentă şi rugăciune continuă pentru ca vechile obiceiuri în gândire şi purtare să nu revină la viaţă (Romani 6,11–13; 1 Corinteni 9,27). Voinţa are un rol decisiv, dar ea este slabă şi nestatornică dacă nu e curăţită şi întărită de Hristos. Inima înşelătoare nutreşte adesea dorinţa ascunsă de a urma vechiul stil de viaţă şi găseşte multe scuze pentru a justifica satisfacerea în continuare a unei dorinţe. Pentru a trăi o viaţă lipsită de păcat sunt necesare o vigilenţă constantă şi o reînnoire zilnică a intenţiilor (SC 52), deoarece Cerul nu poate face nimic pentru un om până când el nu acceptă harul şi puterea lui Hristos în vederea renunţării la orice dorinţă şi tendinţă păcătoasă din viaţa sa. Vezi comentariul de la 1 Ioan 3,6–10; Iuda 24.