1:6 Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.
Dacă zicem. Pentru a câştiga atenţia celor care au nevoie de sfatul său, apostolul îşi îndulceşte mustrările subînţelese, făcându-le ipotetice (compară cu v. 8, 10; etc.) şi incluzându-se şi pe sine în ele. Fără îndoială că îşi dădea seama că mulţi pretindeau că au părtăşie cu Tatăl, dar nu trăiau potrivit cu voia Sa. Totuşi Ioan foloseşte un limbaj delicat, în speranţa de a nu da naştere la opoziţie în inima cititorilor.
Avem părtăşie. Vezi v. 3. Pretenţia cuiva că are părtăşie cu Dumnezeu trebuie demonstrată prin rezultatele ei practice. Va fi o viaţă cu două aspecte – gând şi faptă, rugăciune şi lucrare (MH 512). A pune în practică prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a fi întotdeauna conştient de faptul că, prin Duhul Său cel Sfânt, El este aproape de noi. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă reflectă conştienţa prezenţei Sale şi a ochiului Său, care vede totul. Ajungem să-L iubim. Ştim că El ne-a iubit dintotdeauna şi suntem recunoscători pentru purtarea Lui de grijă (Psalmi 139,1–12; Ieremia 31,3). Tot atât de natural cum, în timp de primejdie, un copil se încrede în tatăl său şi îşi pune mâna în a lui, ţinând-o acolo chiar şi după ce pericolul a trecut, tot aşa copilul lui Dumnezeu umblă cu Tatăl său ceresc. Aşa este ,,părtăşia cu El”.
Umblăm. Gr. peripateo (vezi comentariul de la Efeseni 2,2; Filipeni 3,17).
Întuneric. Gr. skotos (vezi comentariul de la v. 5). La întuneric nu poate creşte nimic, cu excepţia unor forme inferioare de viaţă, care tind să facă întunericul şi mai respingător. În absenţa luminii dătătoare de viaţă lucrurile putrezesc repede. Ochii care se obişnuiesc cu întunericul pierd treptat capacitatea de a răspunde la lumină. La fel se întâmplă şi cu sufletul. Întunericul păcatului împiedică dezvoltarea spirituală, iar păcatul nutrit distruge discernământul spiritual. Totuşi oamenii sunt atât de lipiţi de păcat încât caută întunericul pentru ca să poată păcătui mai mult (Ioan 3,19.20).
Minţim. Ioan scoate în evidenţă făţărnicia celor care mărturisesc că urmează calea luminii, dar de bunăvoie merg în întuneric. Întrucât Dumnezeu este lumină (v. 5), toţi cei care au părtăşie cu El trebuie de asemenea să umble în lumină. Prin urmare, este clar că toţi cei care pretind că sunt au părtăşie cu Tatăl şi totuşi umblă în întuneric, mint. Pretenţiile lor de a avea părtăşie cu Dumnezeu dovedesc că, cel puţin în parte, cunosc lumina, dar întunericul care-i înconjoară demonstrează că sunt ţinuţi la distanţă din cauza ignoranţei sau că în mod deliberat s-au îndepărtat şi s-au ascuns de ea.
Nu trăim adevărul. Aceste cuvinte sunt încă o ilustraţie a obiceiului lui Ioan de a aşeza după
a. o afirmaţie, ,,minţim”, opusul ei negativ, ,,nu trăim adevărul” (vezi v. 5). Ideea de a ,,trăi adevărul” îi este specifică lui Ioan (vezi comentariul de la Ioan 3,21; vezi şi comentariul de la cap. 8,32). În ce priveşte ,,adevărul” (aletheia), vezi comentariul de la Ioan 1,14. Pe lângă faptul că mint, cei care umblă în întuneric dau greş şi în a trăi adevărul. Păcatul îşi găseşte întâi loc în gând, în minte, iar de obicei gândul se traduce în fapte. Când activităţile zilnice încep să tăgăduiască mărturisirea făcută prin participarea la biserică, lipsa părtăşiei cu Dumnezeu este evidentă. Când religia încetează să fie
b. o chestiune de şapte zile, Dumnezeu este exclus din viaţă, iar întunericul coboară.