1:5 Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric.
Am auzit-o de la El. [,,Am auzit de El”, KJV]. Mai degrabă ,,am auzit-o de la El”, adică de la Dumnezeu sau, posibil, de la Hristos. Ioan doreşte să explice că nu el a inventat sau a descoperit solia pe care era gata să le-o împărtăşească cititorilor, ci că o primise de la Domnul, fie direct de la Hristos, fie prin revelaţie.
Propovăduim. [,,Declarăm”, KJV]. Gr. anaggello, ,,a vesti”, ,,a face cunoscut”, ,,a da la iveală”, un cuvânt diferit de cel folosit în v. 2 şi 3 (apaggello) pentru ,,a vesti”. Anaggello sugerează aducerea vieţii până la sau înapoi la cel care o primeşte, în timp ce apaggello scoate în evidenţă sursa informaţiei, adică de la cine vine.
Dumnezeu este lumină. Faptul că în versiunea greacă substantivul ,,lumină” este nearticulat sugerează că ,,lumina” este un aspect, sau o calitate, a naturii lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 4,8). Compară cu Ioan 1,7–9, unde se sugerează că lumina este un atribut al lui Hristos.
În Biblie lumina este strâns asociată cu Dumnezeu. La Creaţiune lumina a fost primul element adus la existenţă (Genesa 1,3). Manifestările divine sunt de obicei însoţite de o slavă de nedescris (Exodul 19,16–18; Deuteronom 33,2; Isaia 33,14; Habacuc 3,3–5; Evrei 12,29 etc.). Dumnezeu este descris ca ,,lumina … pe vecie” (Isaia 60,19.20) şi se spune că locuieşte ,,într-o lumină de care nu te poţi apropia” (1 Timotei 6,16). Aceste manifestări fizice sunt simbolice pentru curăţia morală şi sfinţenia desăvârşită a caracterului Său (vezi comentariu de la ,,slavă”, [doxa], Ioan 1,14; Romani 3,23; 1 Corinteni 11,7).
Una dintre calităţile cele mai de seamă ale luminii este puterea de a împrăştia întunericul. Pe plan spiritual Dumnezeu dă pe faţă calitatea aceasta la gradul superlativ – întunericul păcatului nu poate să reziste în prezenţa Lui (Habacuc 1,13).
În El nu este întuneric. Literal, ,,întuneric în El nu este, [întuneric] de nici un fel”. Dubla negaţie accentuează absenţa oricărei urme de întuneric în natura lui Dumnezeu. Îi este specific lui Ioan să facă o afirmaţie categorică, ca de exemplu, ,,Dumnezeu este lumină”, pentru ca apoi să o întărească printr-o negare a opusului (compară cu v. 6, 8; cap. 2,4; Ioan 1,3.20; 10,28). Declaraţia accentuată a lui Ioan se baza pe un motiv cât se poate de actual. Gnosticismul susţinea că binele şi răul erau elemente necesare unul altuia şi că ambele îşi aveau aceeaşi sursă divină – Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu este numai ,,lumină”, fără nici cea mai slabă urmă de întuneric, atunci gnosticismul (vezi Vol. VI, p. 55) învăţa ceva contrar naturii lui Dumnezeu şi trebuia să fie respins de cei care acceptau cuvintele apostolului.
În scrierile lui Ioan, ,,întuneric” (skotos sau skotia) este în antiteză cu ,,lumina”, la fel cum în epistolele lui Pavel ,,păcatul” este opusul ,,neprihănirii” (vezi Romani 6,18.19), iar ,,firea” este opusul ,,Duhului” (cap. 8,1). Vezi Ioan 12,35.46; vezi Ioan 1,5; 8,12.