9:26 Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.
Nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. [,,Nu ca nesigur”, KJV]. Pavel cunoştea exact unde se ducea şi ce făcea. El ţintea să înainteze cât mai repede cu putinţă în alergarea vieţii. Nu era nici o confuzie înaintea lui cu privire la direcţia pe care trebuia să o apuce. El alerga cu o siguranţă clară şi pozitivă de atingere a ţintei. El se străduia până la limită, ca nu cumva să dea greş de a-şi asigura coroana, o coroană, nu din frunze care se ofilesc, ci de viaţă, pace, bucurie şi fericire nemuritoare în împărăţia slavei. Alergătorul la jocurile greceşti n-avea o astfel de certitudine de a atinge ţinta şi de a obţine premiul. Dar Pavel ştia că el, şi oricine se conforma acestor condiţii, putea fi sigur de succes. Când se apropia de sfârşitul alergării sale, a dat glas siguranţei absolute că va primi coroana împreună cu ceilalţi creştin biruitori (vezi 2Tim 4:7, 8).
Mă lupt. Gr. pukteuo, ,,a lupta cu pumnii”, ,,a boxa”. Lupta cu pumnii, sau boxul, era una din formele de distracţie la întrecerile atletice din vechime. Pavel introduce aici o schimbare a metaforei de la aceea a unui alergător pe un stadion la aceea a unui pugilist în ringul de box.
Loveşte în vânt. [,,Bate aerul”, KJV; ,,Bate văzduhul”, G. Gal.]. Un boxer ar putea fi privit ca bătând aerul când practică fără un adversar. Sau s-ar putea ca adversarul său să evite lovitura sa, şi făcând aşa îl determină să-şi irosească efortul în aer. Pavel arată aici lămurit că el nu şi-a cruţat adversarul, şi că nu i-a permis să scape de sub loviturile sale; şi nici nu şi-a irosit timpul în lupta cu umbrele, deoarece adversarul său era pururea de faţă şi trebuia să se ocupe de el cu hotărâre. El ţintea fiecare lovitură cu certitudine, îndreptând-o cu toată voinţa şi energia lui aşa că ea îşi atingea efectiv ţinta. Dorinţele stricate ale cărnii trebuia să fie reprimate şi întreaga lui fiinţă adusă roabă la Dumnezeu prin Hristos (vezi 2Cor 10:3-5).
Mulţi creştini ştiu că e nevoie de a câştiga biruinţă asupra dorinţelor şi apetitului care sunt în opoziţie faţă de voia lui Dumnezeu, dar ei sunt cu jumătate de inimă în eforturile lor de a supune eul. Ei dau un simulacru de luptă, dar nu doresc cu adevărat ca loviturile lor să pedepsească ceea ce face parte din ei înşişi, deoarece se tem de durerea produsă de astfel de lovituri bine îndreptate. Ei îşi iubesc prea mult firea lor păcătoasă pentru a o răni, şi duc lipsă de tăria de voinţă de a trece cu vederea rugăminţile de îndurare ale cărnii. Nu aşa stau lucrurile cu Pavel. El voieşte cu adevărat să nu arate îndurare cărnii sale păcătoase, naturii sale fireşti. Îi e ruşine de ea, o urăşte şi doreşte moartea ei; de aceea el renunţă la toate gândurile şi sentimentele de milă şi de gingăşie şi ţinteşte loviturile sale cu toată tăria şi iscusinţa sa şi cu toată voinţa sa (vezi Cols 3:5; CH 51). Cuvintele acestea nu trebuie interpretate ca şi cum (vezi p. 54-58), Pavel ar fi privit trupul în mod gnostic şi deci ca intrinsec rău şi incurabil. El căuta să-şi stăpânească, nu să-şi distrugă trupul.