9:16 Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!
Căci dacă. [,,Căci dacă” KJV]. Literal, ,,căci dacă”. Argumentaţia lui Pavel în v. 16, 17 e dificilă şi s-au dat diferite interpretări. Unii adaugă expresia ,,cum fac alţii” în prima parte a v. 16, făcând pasajul să zică: ,,Căci dacă predic Evanghelia aşa cum fac alţii [primind plată de la aceia cărora le predic], nu am nimic cu ce să mă laud”. Alţii văd enunţarea mai generală, ca şi cum Pavel ar zice: ,,Simplul fapt că predic Evanghelia nu e temei pentru a mă slăvi, căci asupra mea zace o obligaţie”.
Nu este pentru mine. [,,Nimic”, KJV; ,,N-am cuvânt”, G. Gal.]. Pavel sugerase în v. 15 că avea motive de a se slăvi sau a se lăuda, dar în versetul acesta el explică faptul că nu era nimic în chestiunea acestei predicări a Evangheliei care să-i dea dreptul să se laude, deoarece era sub obligaţia de a predica.
Trebuie. [,,Necesitatea”; KJV; ,,Poruncă mare” G. Gal]. Pavel nu putea să se laude cu ceea ce era obligat să facă. Toată nădejdea de răsplătire trebuia să fie legată cu ceva ce făcea voluntar, nu sub obligaţie. Aceasta ar fi arătat adevărata înclinaţie şi dorinţă a inimii sale. Prin ,,necesitate” [,,trebuie”, ,,poruncă mare”] el fără îndoială înţelege chemarea lui la slujire (vezi Fapte 9:4–6, 17, 18; 13:2; 22:6–15, 21; 26:15–19), pe care el nu putea să o ignore şi să păstreze pace a minţii sau bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Dacă nu vestesc. [,,Dacă nu predic”, KJV; ,,Dacă nu binevestesc” G. Gal.]. Pavel cunoştea pedeapsa tăcerii. El ştia că era însărcinat de Dumnezeu să proclame vestea cea bună a eliberării de păcat, şi că dacă tăcea, n-ar fi avut linişte a minţii şi nici comuniune fericită şi inocentă cu Hristos. Dacă ar fi tăcut, aceasta ar fi însemnat o tăgăduire a însărcinării dată lui de Domnul (vezi Fapte 22:14, 15, 21; Rom 11:13; 15:16; Efes 3:7, 8).
Toţi cei care sunt chemaţi de Dumnezeu să predice Evanghelia ca deservenţi cultici nu pot să se angajeze în nici o altă ramură de lucrare şi să fie fericiţi sau mulţumiţi. Dacă cu o conştiinţă curată şi o minte liniştită un om poate să se abţină de a predica, atunci în nici un caz nu ar trebui să se angajeze în lucrare (vezi GW 437). Lucrarea Evangheliei e chemarea cea mai plină de răspunderi din lume, şi numai aceia care sunt dispuşi să fie călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, şi care răspund la un sacru simţ al datoriei, ar trebui să se angajeze în ea (vezi 3T 243). Adevăratul slujitor al lui Hristos nu se gândeşte la sine şi la avantajul său personal. El nu caută să facă pe cât mai puţin cu putinţă, sau să limiteze serviciul său la un anumit număr de ore în fiecare zi; el e plin de râvnă să facă mai mult decât pare necesar, deoarece iubeşte pe Domnul şi are o apreciere a valorii sufletelor. El e constrâns de un simţ lăuntric de urgenţă să caute să salveze suflete pierdute (vezi Ier 20:9). Ceea ce este adevărat în legătură cu lucrătorii Evangheliei se aplică şi la fiecare urmaş al Domnului. Isus a însărcinat pe toţi cei care cred în El să mărturisească despre El (vezi Mat 28:19, 20; Fapte 1:8; DA 347, 348; 9T 19, 20). Toţi cei care iubesc pe Mântuitorul vor răspunde la acea însărcinare îngăduind Duhului Sfânt să lumineze prin ei pe toţi cei cu care vin în contact (vezi Dan 12:3; Mat 5:16; Filp 2:15).