8:2 Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască.
Ştie ceva. Pavel aici osândeşte mândria realizărilor intelectuale ale cuiva care duc la dispreţuirea şi neglijarea intereselor altora care sunt mai puţin învăţaţi. Acela care este atât de mândru de cunoştinţa sa încât dispreţuieşte pe alţii şi trece cu vederea adevăratele lor interese demonstrează că încă nu a învăţat primele elemente ale adevăratei cunoştinţe. Omul cu adevărat învăţat e smerit, modest şi amabil faţă de alţii. El nu e ,,îngâmfat”, şi nu trece cu vederea fericirea altora. Dacă un om nu foloseşte cunoştinţa sa pentru fericirea şi buna stare a altora, aceasta dovedeşte că nu-şi dă seama de scopurile fundamentale ale cunoştinţei, care sunt folosul omenirii în general. După cum un avar îşi ţine averea grămadă şi nu îi dă o bună întrebuinţare pentru fericirea şi ajutorarea altora, tot aşa acela care nu recunoaşte răspunderea pe care o aduce acumularea de cunoştinţe, calcă în picioare interesele celor din jurul său. Cunoştinţa sa va fi folosită pentru propriul său profit, indiferent de nevoia omenirii din jur. Lucrul acesta a fost văzut de repetate ori în istoria lumii. Cunoştinţa, ca şi lumina soarelui, nu e de folos decât dacă e revărsată pe pământ. Oamenii ar trebui să reţină că Dumnezeu e Cel care le dă capacitatea de a aduna cunoştinţe, şi e datoria lor de a o folosi pentru binele tuturor (vezi Prov 2:1-6; Iac 1:5). Cunoştinţă deplină şi reală e posedată numai de aceia care cunosc şi practică iubirea (vezi 1Cor 13:2). Învăţătura din versetul acesta este că o cunoştinţă fără dragoste nu valorează mare lucru, deoarece pierde din vedere principiul folosirii ei în interesul semenilor.