7:24 Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.
Să rămână... în starea. Versetul acesta repetă îndemnul conţinut în vers. 20. De ce se face repetarea aceasta? Fără îndoială pentru a scoate în evidenţă faptul să creştinul nu caută să răstoarne sau să desfiinţeze vreo ordine socială existentă. Biserica Viului Dumnezeu nu e aşezată în lume pentru a dezorganiza societatea omenească, ci, dimpotrivă, pentru a o consolida. Creştinii pot considera pe bună dreptate că sclavia este o practică rea şi n-ar trebui să existe printre oamenii civilizaţi. Dar ea a fost permisă de Dumnezeu în legile Sale pentru vechiului Israel (vezi Lev. 25:44–46; vezi Deu. 14:26). Permisiunea Lui nu a indicat totdeauna aprobarea Lui. Permisiunea Lui în cazul divorţului era tipică: ,,Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele.” (Mat. 19:8). Misionarul creştin în ţări păgâne nu încearcă să răstoarne în chip violent obiceiurile şi practicile stabilite când vede că sunt contrarii învăţăturilor lui Isus. El cunoaşte că o astfel de conduită n-ar promova cauza adevărului, ci ar închide calea pentru un efort misionar mai departe. Proclamarea credincioasă a Evangheliei, însoţită de puterea Duhului Sfânt, va săvârşi o reformă în viaţa tuturor acelora care o acceptă şi atunci va fi văzută o schimbare în sistemul social care îl va aduce în armonie cu adevărul.
Instrucţiunea din versetul acesta n-ar trebui să fie privită ca interzicând creştinului căutarea eliberării din sclavie, dacă poate face lucrul acesta pe cale legală. Ea sugerează ca el să fie mulţumit să aştepte ca Domnul să-l călăuzească în chestiunea aceasta. Dacă Domnul nu găseşte de bine să deschidă calea pentru eliberare, sclavul credincios ar trebui să fie mulţumit să servească pe Domnul acolo unde e. El trebuie să ţină minte că poate servi pe Dumnezeu efectiv în timp ce serveşte pe stăpânul său pământesc (vezi 1Cor. 7:22). El nu trebuie să aducă defaimă bisericii, creând impresia că spiritul creştinismului e un spirit de insubordonare. Toţi pot trăi credinţa lui Isus în toate timpurile, mărturisind pentru El înaintea tuturor acelora cu care vin în contact şi, în felul acesta, răspândind cunoştinţa adevărului (vezi SC 81, 82).
Cu Dumnezeu. Lucrul glorios cu privire la religia lui Isus Hristos este că credinciosul nu e lăsat să facă singur călătoria vieţii. El e acceptat în familia lui Dumnezeu, în timp ce e pe pământ, şi are tovărăşia îngerilor cereşti şi a Domnului Isus (vezi Mat. 28:20; Ioan 14:16–18, 21; 15:7). Prin orice experienţă ar fi chemat să treacă, are cunoştinţa mângâietoare că nu e singur, e Cineva cu el care cunoaşte şi înţelege toate problemele şi chinurile inimii. Tuturor acelora care-L iubesc şi se încred în El, le e dată asigurarea că chiar în mijlocul situaţiilor celor mai uluitoare, nu vor fi lăsaţi fără ajutor (vezi Isa. 43:2; Evr. 13:5). Când credinciosul îşi dă seama de lucrul acesta, va fi mulţumit să rămână în locul atribuit lui, în viaţă, indiferent care ar fi acela. Când drept rezultat al comuniunii cu Isus, credinciosul se deprinde să considere lucrarea sa ca fiind în primul rând aceea de a face voia Domnului şi toate posesiunile sale ca mijloace de a-L servi pe El, atunci se va bucura de o pace a minţii şi de o satisfacţie care nu e cunoscută de cel necredincios (vezi Isa. 20:3; Ioan 14:27).