7:16 Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta?
Mântuie. Motivul pentru care partea credincioasă dintr-o căsătorie nu ar trebui să părăsească pe cealaltă sau să dorească să fie despărţită de necredincios e că poate necreştinul ar putea fi determinat să primească pe Hristos ca Mântuitor prin exemplul sau influenţa celui credincios. Convertirea celui necredincios ar aduce multă fericire şi binecuvântare familiei, ca un tot, şi credinciosului în particular. Scopul acesta este atât de important încât creştinul ar trebui să fie dispus să fie răbdător şi îndelung îngăduitor pentru a-l realiza. El n-ar trebui să înceteze nici măcar pentru o clipă să trăiască o viaţă creştină, indiferent ce provocare s-ar isca pentru a-l mâna să facă altfel. Ar trebui să fie comuniune continuă cu Dumnezeu în rugăciune, ca soţul necredincios să poată fi câştigat de la necredinţă la o pregătire paşnică, armonioasă şi fericită pentru căminul ceresc.
Să rămână. [Să umble, KJV; Să-şi meargă drumul, G. Galaction.] Acceptarea creştinismului nu înseamnă în mod necesar că trebuie să aibă loc o schimbare în statutul economic, social sau vocaţional al credinciosului. Vestea cea bună proclamată de solii Evangheliei în unele cazuri a produs o mare excitare printre cei care au crezut, atât iudei, cât şi Neamuri. Viziunea experienţei mai înalte, mai fericite, mai sfinte pe care ea o prezenta, acea ca rezultat determinarea unora de a fi indiferenţi faţă de lumea aceasta şi treburile ei. Aceştia căutau să părăsească ocupaţiile lor obişnuite (vezi 2Tes. 3:6-12). Evanghelia nu caută să răstoarne brusc ordinea de lucruri existentă. În schimb, ea pătrunde cu încetul în toate treburile vieţii omului şi produce o schimbare printr-un proces lent şi ordonat. Învăţătura acestui verset e bine exprimată de Neander: ,,Aici învăţăm faptul general că creştinismul nu tulbură legăturile existente, în măsura în care nu sunt păcătoase, ci numai tinde să insufle în ele un duh nou.” (Lange)