6:7 Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi, este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba?
Cusur. Gr. hettema, ,,înfrângere”. Calea pe care mergeau creştinii corinteni era o înfrângere pentru ei. Neînţelegerile personale sunt adesea iscate de firea veche, carnală care se presupunea că fusese răstignită împreună cu Hristos, când credinciosul se convertise (vezi Gal. 2:20; 3:27). Aceste porniri ar trebui să fie de îndată reprimate. Din nefericire, ele nu sunt de îndată alungate, ci sunt lăsate să se dezvolte ca resentimente, mândrie jignită şi dorinţă nesfântă după răzbunare şi răsplătire. Legătura cu Dumnezeu este întreruptă şi sufletul este înstrăinat de El, izvorul lui de pace. Pornind la judecăţi unii împotriva altora, creştinii arată că au pierdut îngăduinţa, răbdarea şi iubirea unul faţă de altul, care sunt motivele călăuzitoare în inima adevăraţilor urmaşi ai Domnului. Rugăciunea lui Hristos pentru unire desăvârşită între urmaşii Săi (Ioan 17:11.21-23) interzicea categoric ca ei să îngăduie sentimentelor lor egoiste să se dezvolte în certuri care cer rezolvare de către tribunale.
Mai bine să fiţi nedreptăţiţi. [Admiteţi nedreptatea, KJV.] Pavel a arătat calea creştină pe care un membru al bisericii să caute dreptatea, când acela despre care el crede că l-a nedreptăţit, e şi el membru al bisericii. Nu e un păcat în a căuta să se obţină ceea ce pe bună dreptate aparţine cuiva; de pildă, ca un muncitor să obţină salariul pe care în mod legal l-a câştigat de la patronul său. Dar, aşa cum a declarat Pavel, e un rău în a merge la tribunalele lumeşti pentru obţinerea unei sentinţe în neînţelegerile dintre fraţi. Membrii bisericii sunt răspunzători faţă de autoritatea ei şi ar trebui să vină la ea pentru darea sentinţei în neînţelegerile lor.
Dacă un membru aduce o chestiune înaintea bisericii şi biserica pronunţă judecata ei, el ar trebui să fie dispus să rămână la judecata aceea, chiar dacă nu e mulţumit de ea. Ca el să vină înaintea bisericii pentru darea unei hotărâri asupra unei chestiuni, cu rezerva mentală că va rămâne la judecata aceea numai dacă e în favoarea lui, înseamnă a fi vinovat de a nu acţiona în armonie cu intenţia vădită a sfatului lui Pavel.
Dacă un membru a adus o chestiune înaintea bisericii, şi biserica îşi declină competenţa de a-şi exercita datoria ei judecătorească, atunci el a epuizat posibilităţile de procedură pe care Pavel le subliniază aici. Ceea ce urmează să facă dincolo de punctul acesta e o chestiune a conştiinţei sale individuale. Conducerea creştină în decursul veacurilor nu s-a simţit liberă să declare că un membru e un păcătos înaintea lui Dumnezeu, deoarece în asemenea împrejurări, caută rezolvarea cazului său, înaintea unui tribunal secular.
Totuşi, întregul sens al învăţăturii creştine sugerează că ar fi mult mai bine ca un membru al bisericii, cu răbdare şi linişte, să sufere insulta, nedreptatea sau paguba de la un alt membru, decât să caute satisfacţia mergând la tribunal cu chestiunea aceasta. Exemplul lui Isus Însuşi e suficient pentru fiecare creştin cu adevărat consacrat. Mântuitorul a fost maltratat mai mult decât orice om, dar raportul spune că ,,El n-a deschis gura” (Isa. 53:7; cf. Mat. 27:12). Spiritul de răzbunare şi de îndreptăţire de sine e o directă tăgăduire a lui Hristos şi toţi aceia care îl adoptă, se aşează în categoria aceea despre care Isus spunea: ,,Mă voi lepăda şi Eu [de ei] înaintea Tatălui Meu” (Mat. 10:33; cf. Mar. 8:38; 2 Tim. 2:12). Domnul învaţă pe copiii Săi să fie dispuşi să sufere nedreptatea cu răbdare şi fără să se plângă (vezi Prov. 20:22; Mat. 5:39–41; Rom. 12:17, 19–21; 1Tes. 5:15). Deranjul şi suferinţa unui membru ca persoană ar fi un rău mai mic decât paguba pe care ar suferi
o biserica prin judecăţi între fraţi creştini, înaintea tribunalelor civile. Creştinii ar trebui să iubească mai mult pe Mântuitorul lor decât propriile lor interese personale. Ei ar trebui să fie mai plini de râvnă ca lucrarea lui Hristos să nu fie prejudiciată sau împiedicată decât ca ei personal să fie cruţaţi de pierdere.
Paguba. [Jefuirea, KJV.] Gr. apostereo, ,,a jefui”, ,,a lipsi”, ,,a prăda”. Fie că e o chestiune de insultă personală sau pierdere de posesiune materială, Pavel dă sfatul că e mai bine ca un membru al bisericii să îngăduie să fie lipsit pe nedrept de proprietate sau să sufere pe nedrept, decât să expună cazul său cu un alt membru înaintea necredincioşilor (vezi Mat. 5:10–12; cf. 1Pet. 4:14).