13:5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
Nu se poartă necuviincios. Gr. aschemoneo, ,,a se purta necuviincios”, ,,a se purta neonorabil”. În LXX cuvântul este folosit cu înţelesul de a fi ,,gol” (vezi Eze 16:7, 22; etc.). Iubirea nu este niciodată nepoliticoasă, prost crescută sau nemanierată; niciodată nu se comportă în aşa fel încât să jignească sensibilităţile altora. Hristos, când a fost pe pământ, se gândea la sentimentele oamenilor, şi totdeauna se purta cu curtoazie şi bunăcuviinţă faţă de toţi (vezi GW 121). Oricare adevărat discipol al Domnului va fi totdeauna cuviincios, ne răspunzând niciodată la îndemnurile inimii fireşti pentru a plăti înapoi grosolăniile şi asprimea prin necuviinţă (vezi GW 123). Iubirea caută totdeauna ceea ce e drept şi cuvenit sau cuviincios în toate relaţiile vieţii, deoarece caută să promoveze fericirea altora, şi aceasta în chip necesar duce la evitarea a orice ar produce jignire sau ar stânjeni adevărata bucurie.
Ar putea fi aici o aluzie la purtarea necuvenită a unora din corinteni la cultul public şi în legătură cu praznicele păgâne (vezi 1Cor 8:10–12; 11:4–6, 20–22). Pentru creştin, opiniile, dorinţele şi practicile personale sunt înlocuite de iubire faţă de interesele confortul, comoditatea şi fericirea altora.
Purtarea cuviincioasă a iubirii exclude orice fanatism şi poziţii necumpănite care duc la izbucniri emoţionale nestăpânite şi duc la defaimarea lucrarii lui Dumnezeu. Această afirmaţie că iubirea niciodată nu se poartă necuviincios dovedeşte că e totdeauna sub controlul raţiunii, şi nu poate fi o simplă emoţie sau un simplu sentiment. Ceea ce este simplu un răspuns la sentiment şi emoţie şi greşit numită iubire, nu acţionează raţional, şi nici nu ia seama în mod necesar la sentimentele şi sensibilităţile altora.
Său. Literal, ,,[lucrurile] sale proprii”. Opusul exact al naturii adevăratei iubiri este umblarea egoistă după propriul său avantaj, propria influenţă sau onoare ca marele obiectiv în viaţă (vezi cap. 10:24, 33). Din toate caracteristicile iubirii, aceasta este cea mai grea de înţeles pentru inima nesfinţită. Omul în mod natural e interesat mai înainte de toate de sine însuşi, şi adesea acest interes umbreşte pe toate celelalte; dar calea lui Hristos, calea iubirii, pune eul la urmă şi pe alţii întâi (vezi Mat 5:43-46; 7:12). Natura egoistă a omului e însă o dovadă că păcatul a inversat complet ordinea divină în viaţa omenirii, făcând pe oameni să-şi concentreze afecţiunile şi interesele asupra sinelui (vezi Ier 17:9; Rom 7:14–18, 20; 8:5–8; Iac 4:4; vezi Mat 10:39). Cel care e stăpânit de iubirea plină de lepădare de sine a lui Dumnezeu, uită de sine şi e absorbit de împlinirea voii lui Dumnezeu. De aceea e gata să-şi dea viaţa în lucrare plină de iubire pentru alţii (vezi Mat 22:37–39; Fapte 10:38; GW 112; 7T 9, 10).
Isus ,,umbla din loc în loc, făcând bine” (Fapte 10:38). Din afirmaţia aceasta e clar că nimeni nu poate fi un creştin adevărat, un adevărat ucenic al lui Hristos, dacă trăieşte numai pentru sine sau dacă face din promovarea propriilor sale interese obiectul său principal. Creştin este cineva care e ucenic al lui Hristos. De acea el este un om care tăgăduieşte cererile inimii fireşti pentru devotarea faţă de sine şi care este dispus să sacrifice propriul său confort, timp, tihnă, avere şi propriile sale talente pentru a promova binele omenirii.
Nu se mânie. [,,Nu e uşor provocată”, KJV; ,,Nu se aprinde de mânie”, KJV]. Cuvântul ,,uşor” [KJV] e adăugat, şi pe cât se pare fără justificare. De fapt dă o greşită nuanţă de înţeles afirmaţiei. Iubirea nu se aprinde de mânie, fie uşor, fie altcumva; nimic nu poate tulbura seninătatea iubirii desăvârşite şi să dea naştere la o manifestare de supărare, nerăbdare sau mânie. Inserarea cuvântului ,,uşor” ar fi să se sugereze că sunt timpuri când o anumită măsură de mânie, iritabilitate, sau resentiment este de îngăduit, dar nu acesta e cazul cu iubirea reală (vezi Psa 119:165; Evr 12:3; 1Pet 2:23). Creştinul care ştie că eul, inima firească, e opusă voii lui Dumnezeu, şi întrucât s-a predat Domnului, e mort faţă de păcat, nu are motiv real de iritaţie sau supărare. El în mod simplu încredinţează totul lui Dumnezeu, cunoscând că tot ce se întâmplă, e sub privirea veghetoare şi iubitoare a Aceluia care cârmuieşte totul pentru binele său (vezi Rom 6:11; 8:28; 1Pet 5:6, 7). Unul din cele mai impresionante efecte ale convertirii e remarcabila schimbare care se vede în caracterul unei persoane care era în mod natural cu o dispoziţie supărăcioasă, ranchiunos şi lesne provocat la mânie. Sub influenţa Duhului Sfânt, cineva de felul acesta devine blând, delicat şi calm. Toate eforturile lui Satana de a-l supăra şi a-l face să dea drumul la vechiul duh repezit sunt zadarnice.
Nu se gândeşte la rău. [,,Nu gândeşte rău”, KJV]. Literal, ,,nu pune la socoteală răul”. Textul grec conferă aici idee de a nu lua în socoteală răul care a fost făcut; nici o punere în socoteală, nici
o imputare, sau trecere în socoteală în contul nimănui. Acesta este încă un atribut frumos şi creştinesc al iubirii. El arată că iubirea dă cea mai bună interpretare cu putinţă comportamentului altora. Cineva care este sub stăpânirea iubirii nu e cusurgiu, gata de a afla greşeli, sau de a pune în socoteala altora motive rele.