13:4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
Îndelung răbdătoare. În versetele 4-7 Pavel trece la analizarea iubirii. El scoate în evidenţă şapte caracteristici excelente ale iubirii şi opt fapte şi atitudini care sunt cu totul străine naturii ei. În această elogiere el scoate în evidenţă calitatea superioară a iubirii atât în aspectul ei pozitiv cât şi negativ. Personificarea iubirii în aceste versete sporeşte frumuseţea descrierii, deoarece Pavel pune în seama iubirii caracteristicile acelea care se găsesc în aceia care iubesc cu adevărat. În tot cursul paragrafului se văd întrezăriri ale greşelilor din biserica din Corint care erau în direct contrast cu excelentele calităţi ale iubirii.
Răbdarea sau îndelunga răbdare, într-o lume unde predomină nerăbdarea şi intoleranţa, e un atribut preţios. Iubirea suferă îndelung greşelile, cusururile şi slăbiciunile altora. Ea recunoaşte că toate fiinţele omeneşti sunt supuse greşelii, şi că deci, trebuie să se manifeste cuvenita îngăduinţă pentru manifestări de erori care rezultă de pe urma naturii inerent păcătoase a omului. Îndelunga răbdare e opusă grabei, expresiilor şi gândurilor pătimaşe, şi iritabilităţii. Cuvântul acesta denotă starea mintală care face pe om să fie liniştit şi răbdător şi să suporte îndelung când e oprimat, acuzat pe nedrept şi persecutat (vezi Efes 4:2; Cols 3:12; 2Tim 4:2; 2Pet 3:15; cf. Mat 26:63; 27:12, 14; vezi Mat 5:10–12). Acela care este îndelung răbdător posedă unul din roadele Duhului (vezi Gal 5.22).
Plină de bunătate. Gr. kresteuomai, ,,a fi blând”, ,,a exercita bunătatea”. Cuvântul descrie natura milostivă a aceluia care este influenţat de Duhul lui Dumnezeu, care caută pururea să dea pe faţă prin cuvânt şi faptă o simpatie înţelegătoare pentru luptele şi dificultăţile altora şi o apreciere a acestora. Ideea din cuvânt este că în toate împrejurările vieţii, fie că sunt aspre şi provocatoare, dureroase sau întristătoare, iubirea este bună şi blândă. Iubirea este reversul urii, care se manifestă în severitate, mânie, asprime, lipsă de bunătate şi în răzbunare. Un om care cu adevărat iubeşte pe un altul este bun faţă de el, doritor de a-i face bine, delicat şi curtenitor, deoarece nu doreşte să-i jignească sentimentele, ci caută să-i sporească fericirea (vezi 1Pet 3:8).
Pizmuieşte. Gr. zeloo, ,,a fi gelos”, fie într-un sens bun, fie în unul rău; aici într-un sens rău, ,,a fi invidios”, adică a da pe faţă sentimente rele sau neplăcute faţă de alţii din cauza avantajelor pe care ei le au. Asemenea sentimente dau naştere la ceartă şi dezbinare, cu totul contrariu învăţăturilor lui Isus, deoarece El îndeamnă pe oameni să se iubească unul pe altul şi să trăiască laolaltă în unire (vezi Ioan 15:12; 17:22; 1Ioan 3:23). Invidia, sau gelozia e unul din defectele omeneşti cele mai crude şi mai de dispreţuit (vezi Prov 27:4; Cant 8:6). Lucifer, îngerul înălţat care fusese privilegiat de a fi unul din heruvimii acoperitori la tronul lui Dumnezeu, a fost biruit de invidie şi şi-a pierdut poziţia sa înaltă (vezi Isa 14:12–15; Eze 28:14, 15). De la cădere, Satana a căutat să planteze propriul său viciu înspăimântător al invidiei în inima fiecărei fiinţe omeneşti, aşa ca toţi să fie ruinaţi, aşa cum era el. Numai iubirea poate să alunge gelozia. Totuşi, mulţumirea cu ceea ce Domnul a îngăduit ca noi să avem nu ne lipseşte de dorinţa plină de râvnă după darurile cele mai bune şi după dorinţa arzătoare după calea ,,nespus mai bună” a iubirii, care e descrisă în capitolul acesta (vezi 1Cor 12:31).
Laudă. Gr. perpereuomai, ,,a fi vanitos”, ,,a se făli”. Iubirea nu-şi trâmbiţează propriile sale laude; e smerită şi nu încearcă să se înalţe. Cel în a cărui inimă se găseşte adevărata iubire îşi aduce aminte de viaţa şi de moartea lui Isus şi de îndată respinge orice gând sau sugestie care ar duce la slăvirea de sine (vezi EW 112, 113). Iubirea care este un dar al Duhului priveşte la orice lucru bun ca venind de la Dumnezeu şi acordat de El şi prin urmare nu e nici un temei de fală zadarnică pentru posedarea unui anumit dar de la Dumnezeu.
Nu se umflă de mândrie. Gr. phusioo, ,,a-şi da aere”, ,,a fi plin de sine”, ,,a se umfla în pene”, metaforic, ,,a se mândri”. Phusioo vine de la phusa ,,foale”. Iubirea nu umflă pe cineva cu vanitate; nu produce o stare de îngâmfare şi de înălţare de sine. Expresia aceasta atrage atenţia la starea subiectivă de mândrie şi auto-satisfacţie care atât de adesea marchează pe aceia care posedă cunoştinţe şi capacităţi superioare (vezi cap. 8:1). Iubirea nu se dedă la stimă de sine închipuită, pretinzând că are cele mai bune daruri, şi în felul acesta slujind vanităţii. Iubirea nu produce idei de importanţă de sine, şi nici nu caută măgulire din partea altora pentru nimic ce a fost săvârşit (vezi 5T 124).