13:1 Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.
Chiar dacă. Pavel a enumerat şi a definit locul darurilor duhului în biserică (cap. 12). Acum purcede să arate că posedarea tuturor acestor daruri şi a altor calităţi în plus, nu face pe cineva creştin dacă nu posedă darul suprem al iubirii. Acest frumos poem în proză a fost numit ,,lucrul cel mai mare, cel mai tare, cel mai adânc pe care Pavel l-a scris vreodată” (Harnack).
Natura, valoarea şi durata veşnică a iubirii în comparaţie cu darurile temporare, sunt prezentate aici. Capitolul acesta continuă discuţia subiectului introdus în cap. 12, şi anume, darurile spirituale. Pavel a notat faptul că diferitele înzestrări spirituale au fost conferite în aşa fel încât să facă să înainteze clădirea şi binele bisericii (vezi cap. 12:4-28). Acum el arată că posedarea darurilor menţionate acolo, oricât de bună ar fi, poate fi întrecută de o înzestrare care e mai de valoare decât orice e descris mai înainte, şi că darul acesta este la îndemâna tuturor (cf. Gal 5:22).
Limbi omeneşti. Aceasta poate fi o referire la puterea de exprimare care se găseşte la cei mai calificaţi şi mai talentaţi oratori dintre oameni, sau la limbile diferite folosite de naţiunile pământului. Dacă oratorul e lipsit de iubire, una din caracteristicile fundamentale ale lui Dumnezeu, elocvenţa lui superioară sau îndemânarea lui în folosire limbilor e tot atât de fără valoare pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu ca şi zgomotele fără înţeles al oricărui instrument de aramă răsunător sau al chimvalului zadarnic zăngănitor (vezi 1Ioan 4:8; DA 22, GC 487, 493).
Îngereşti. Prin aceasta Pavel se poate să se fi referit fie la darul limbilor atât de mult preţuit la Corint (vezi cap. 14), fie la vorbirea distinsă a îngerilor. Totuşi, manifestarea foarte spectaculoasă a limbilor sau chiar şi capacitatea de a vorbi cu limbă angelică nu conferă nici o onoare celui care îl primeşte, sau nu-i e de nici un folos dacă nu e însoţită de iubire. Apostolul intenţiona să corecteze greşita evaluare pe care corintenii o dădeau darului limbilor şi de a-i stimula să umble după iubire ca fiind înzestrarea cea mai de preţ.
Dragoste. [,,Caritate”, KJV]. Gr. agape, ,,iubire”, cel mai înalt tip de iubire, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul care este iubit; iubire care se întemeiază pe principiu, nu pe emoţie; iubire care se dezvoltă din respectul pentru admirabilele calităţi ale obiectului ei. Iubirea aceasta este aceea care este văzută între Tatăl şi Isus (vezi Ioan 15:10; 17:26); e iubirea răscumpărătoare a Dumnezeirii pentru omenirea pierdută (vezi Ioan 15:9; 1Ioan 3:1; 4:9, 16); este calitatea specială demonstrată în procedeele creştinilor unul cu altul (vezi Ioan 13:34, 35; 15:12–14); e folosită pentru a arăta legătura credinciosului cu Dumnezeu (vezi 1Ioan 2:5; 4:12; 5:3). Vezi Nota Adiţională la Psa 36; vezi Mat 5:43, 44.
Cuvântul ,,caritate” nu e destul de cuprinzător pentru a arăta marea întindere a interesului pentru binele altora care e cuprinsă în cuvântul agape. Într-adevăr, ,,caritate” poate da o idee foarte restrânsă de ajutor de binefacere. Cuvântul ,,iubire” e mai bun, dar aceasta trebuie să fie înţeleasă în lumina a tot ce se spune în acest capitol cu privire la ea. Această ,,iubire” (agape) nu trebuie să fie confundată cu ceea ce este uneori numită iubire, o calitate alcătuită în cea mai mare parte din sentiment şi emoţie care are centrul în eu şi dorinţele eului. Agape îşi concentrează interesul şi preocuparea spre alţii şi conduce la acţiune corespunzătoare.
Biserica corinteană fusese foarte mult tulburată de discordie internă care avusese ca rezultat dezbinări şi partide (vezi cap. 1:11, 12). Unii se făleau cu calificaţiile şi darurile lor superioare (vezi cap. 3:3–5, 8, 18, 19, 21; 4:6, 7). Capitolul acesta arată că posedarea de diferite daruri ale Duhului nu ajută la nimic dacă persoana este lipsită de iubire.
Aramă. [,,Alamă”, KJV]. Gr. kalcos, ,,alamă”, sau orice obiect făcut din alamă. Aici, modificat de ,,sunătoare”, se referă probabil la un gong sau o trâmbiţă. Ideea este aceea a unui instrument răsunător, care face o gălăgie mare şi dă aparenţa unei mari importanţe, dar e numai un emiţător de sunete fără viaţă.
Zăngănitor. [,,Clinchenitor”, KJV; ,,Gălăgios”, G. Gal.]. Gr. alalazo, un cuvânt onomatopeic, format la origine pentru a exprima strigătul scos de o armată când se avântă în luptă. De la această întrebuinţare, a ajuns să însemne facerea oricărei gălăgii puternice, ca de pildă un ţipăt sau un bocet de jale. Aici alalazo e folosit pentru a descrie sunetele monotone şi zăngănitoare ale unui chimval.