13:13 Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
Rămâne. Cuvântul acesta transmite ideea de permanenţă. Cu excepţia iubirii, toate cele care au fost tratate în acest capitol, inclusiv profeţia, limbile şi alte daruri ale Duhului, vor înceta de a fi de preţ sau vor fi anulate, dar cele trei elemente fundamentale ale experienţei creştine nu vor trece; ele sunt permanente. De aceea, creştinul e îndemnat să-şi concentreze atenţia la acestea.
Credinţa, aici nu darul spiritual al credinţei (vezi cap. 12:9), ci experienţa descrisă în Evr 11 (cf. cele de la Rom 4:3), trebuie să fie de valoare veşnică, deoarece va fi pururea un element esenţial al vieţii armonioase pe noul pământ. Nădejdea, fiind o dorinţă după un obiect sau o aşteptare de a-l obţine, prin însăşi natura ei va fi o parte a trăirii în cer, unde pururea vor fi noi câmpuri de explorat pentru poporul lui Dumnezeu şi noi delectări de gustat (vezi 1Cor 2:9; Ed 306, 307). Toate comorile cerului nu pot fi gustate deodată de cei răscumpăraţi, şi atâta vreme cât e ceva care urmează să fie dorit şi aşteptat în viitor, va exista nădejdea.
Cea mai mare. Când se ajunge a se înţelege că din însuşirile caracterului, iubirea este aceea pe care inspiraţia o foloseşte pentru a descrie însăşi natura lui Dumnezeu, e uşor de a vedea de ce spune apostolul că mai pre sus de toate darurile Duhului, acesta este cel mai mare (vezi 1Ioan 4:7, 8, 16). Ca o manieră de viaţă, iubirea este eficientă, mai biruitoare, mai satisfăcătoare decât posedarea şi exercitarea diferitelor daruri ale Duhului enumerate în cap. 12 (vezi 1Cor 12:31). Iubirea de Dumnezeu şi de semenii noştri este cea mai înaltă expresie a armoniei cu Dumnezeu (vezi Mat 22:37–40; 8T 139). Iubirea trăită în viaţa credinciosului e cea mai mare probă a sincerităţii creştinismului cuiva (vezi Isa 58:6–8; Mat 25:34–40; 6T 273–280).
A fi creştin înseamnă a fi ca Hristos, care ,,umbla din loc în loc făcând bine” (Fapte 10:38). Creştinii deci, sunt aceia care, în duhul lui Isus, umblă din loc în loc făcând bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul lor. Ei îl fac fără vreun interes personal, ci pentru că iubirea lui Dumnezeu din inimile lor face cu neputinţă ca ei să facă altfel (vezi 6T 268; 3T 524). Iubirea este calea excelentă, deoarece exprimarea ei practică este proba care urmează să decidă soarta veşnică a tuturor oamenilor. Aceia a căror religie este una de simplă conformare externă la forme şi datini, vor descoperi că una ca aceasta nu e plăcută lui Dumnezeu (vezi 5T 612). Iubire care se leapădă de sine, care produce unire între credincioşi, va convinge lumea că Dumnezeu a trimis pe fiul Său în lume să mântuiască omenirea. Aceasta este metoda aleasă de Dumnezeu pentru poporul Său ca să dea mărturie despre adevărul Evangheliei (vezi Ioan 17:21, 23). O astfel de iubire, care nu arată nici o dorinţă de a înălţa, îndreptăţi sau mulţumi eul, ci e dedicată lucrării neegoiste pentru cei nevoiaşi, este un argument pe care oamenii neconvertiţi nu-l pot contrazice. Ei văd în ea ceva de neînţeles pentru filozofia lor de viaţă. Inima lor e mişcată, şi inteligenţa lor răspunde la dovada puterii temerii de Dumnezeu în viaţa oamenilor pocăiţi. În felul acesta se demonstrează că iubirea este calea cea mai de seamă a predicării Evangheliei şi a promovării împărăţiei lui Dumnezeu.
COMENTARIILE ELLEN G. WHITE 1 CH 560; CS 29; Ev 507; 2T 116, 581; 4T 133; 5T 98 1–3AA 318; MB 38 1–55T 168 3 2T 116; 4T 133 3–72T 169 4 Ed 114; FE 279; ML 179, 334; 4T 65; 5T 123 4, 5 AA 543; DA 549; FE 283 4–74T 257; 5T 290 4–8AA 319; Ed 242; MB 16 5 CW 67; DA 20, 439; EW 112; ML 84; 2T 276, 313; 3T 397; 5T 124; 7T 243 5–7GW 448 6 FE 279 6–85T 169 7 MH 498; 2T 135; 4T 27; 5T 404 11 AH 119, 213; 3T 194 12 AH 544; DA 804; Ed 303, 306; GC 676, 677; MB 27; MH 466; ML 12, 353, 366; SC 113; SR 432; 1T 30; 3T 540; 5T 706; 6T 309; 8T 328 13 AA 319; MM 251; 3T 187; WM 328