11:24 Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.
După ce a mulţumit. Gr. eucharisteo, ,,a mulţumi”, de la care e derivat cuvântul ,,euharistie”. Termenul ,,euharistie” e aplicat de unii teologi la Sfânt Cină ca un sacrificiu de mulţumire pentru toate darurile lui Dumnezeu. Unii din Părinţii bisericeşti din secolul al 2-lea au aplicat cuvântul la pâinea şi vinul folosit la ritual. În raportul instituirii ritualului dat de Marcu, e folosit cuvântul eulogeo ,,a lăuda” sau ,,a binecuvânta”; în Matei dovezile textuale (cf. p. 10) favorizează exprimarea eulogeo, dar în Luca e folosit ca aici eucharisteo(vezi Mat 26:26; Mar 14:22; Luc 22:19). Ambele cuvinte au înţeles asemănător şi în context dau ideea de consacrare a pâinii prin recunoaşterea plină de mulţumire a îndurării şi iubirii lui Dumnezeu.
A frânt-o. Plin de înţeles, Isus a frânt ceea ce urma să fie ,,până va veni El” (v. 26) simbolul misterios a tot ceea ce suferinţele Lui locţiitoare înseamnă pentru neamul omenesc. Actul frângerii pâinii arată în primul rând suferinţa ce El era pe punctul de a îndura în favoarea noastră.
Acesta este trupul Meu. În ce priveşte înţelesul acestei figuri de vorbire, vezi Mat 26:26. Însemnătatea spirituală a actului participării la pâinea frântă trebuie să fie înţeleasă pe fondul stării de desăvârşire originară a omului, căderii lui şi răscumpărării lui prin Isus Hristos. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, atât în ce priveşte forma cât şi caracterul; gândul lui era în armonie cu gândul lui Dumnezeu (vezi Gen 1:26, 27; PP 45). El întreţinea comuniune directă cu Dumnezeu şi cu îngerii şi era întreţinut de fructul pomului vieţii (vezi Gen 2:15, 16; PP 47, 50). Dar când a păcătuit, toate acestea s-au schimbat. El a pierdut privilegiul comuniunii directe cu Dumnezeu; în loc de a fi în armonie cu Dumnezeu, s-a stricat la minte şi suflet, şi teama a luat locul iubirii (vezi Gen 3:8, 10, 12; Isa 59:2; Ier 17:9). Lăsat pe seama sa, omul nu putea să-şi găsească drumul înapoi la Dumnezeu şi la fericire, nu putea să scape din ghearele lui Satana şi era sortit să piară pentru veşnicie (vezi Ier 13:20; PP 62). În îndurarea Lui necuprinsă, Dumnezeu S-a descoperit Însuşi omului în persoana Fiului Său, şi a făcut cu putinţă refacerea chipului Său în om (vezi Psa 2:7, 12; 40:7; Ioan 14:9–11; 2Cor 5:19).
În înţelepciunea Lui, Tatăl a ales să vorbească omenirii prin Fiul Său, de aceea Fiul e numit Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:1–3, 14; DA 19, 22, 23). Prin studierea şi asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu, credincioşii menţin comuniunea cu Cerul şi sunt făcuţi în stare să trăiască spiritual. Asimilarea aceasta a cuvintelor Sale e descrisă de Isus ca mâncarea trupului şi băutul sângelui Său (vezi Ioan 6:47, 48, 51, 54–58, 63; DA 660, 661). Pâinea frântă folosită la Cina Domnului semnifică adevărul minunat că după cum omul îşi primeşte viaţa fizică de la Dumnezeu, care este izvorul vieţii, tot aşa păcătosul care se pocăieşte şi crede îşi primeşte viaţa spirituală de la Isus, Cuvântul lui Dumnezeu. Hrana fizică introdusă în corp e schimbată prin procesul digestiei în ţesuturi ale creierului, muşchilor, nervilor şi oaselor; şi de fapt devine chiar om. În felul acesta, din punct de vedere fizic e ceea ce mănâncă. La fel acela care prin studiu introduce în mintea sa Cuvântul lui Dumnezeu, şi îşi aduce viaţa la conformarea cu el prin puterea lui Dumnezeu, e schimbat dintr-un rebel, care trăieşte continuu în opoziţie cu Dumnezeu şi deci cu propriile sale interese supreme, întrun copil iubitor şi ascultător al lui Dumnezeu al cărui scop întreg în viaţă e de a reflecta chipul Creatorului său (vezi DA 660). Această experienţă preţioasă a fost făcută cu putinţă pentru om numai prin frângerea trupului lui Isus.
Se frânge. [,,E frânt”, KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui verb.
Spre pomenirea Mea. [,,În amintirea Mea”, KJV]. Expresia aceasta arată că Hristos urma să fie absent când ucenicii Săi urmau să ia Cina în viitor. Pentru a imprima în sufletul oamenilor natura îngrozitoare a neascultării, Dumnezeu ceruse de la evrei sacrificii de animale. Dar sacrificiile acestea nu puteau prin ele însele să schimbe caracterul păcătosului care aducea sacrificiul; ele nu puteau decât să îndrepte privirea la Răscumpărătorul care urma să vină, care în propriul Său trup, urma să aducă marele sacrificiu prin care omul putea să fie împăcat cu Dumnezeu. Sfânta Cină, care a urmat după amintirea pascală a eliberării din Egipt, a fost dată, nu ca un sacrificiu, ci ca să amintească viu credinciosului de tot ce s-a săvârşit pentru el prin singurul şi marele sacrificiu adus de Fiul lui Dumnezeu pentru întreaga familie omenească (vezi Evr 9:25-28; 10:3, 12, 14).
Sacrificiul lui Hristos a fost desăvârşit; de aceea a putut fi adus numai o singură dată. Dar pentru a-l face de folos pentru toţi cei care ar căuta iertare de păcat prin El, Isus a devenit marele preot al omului în cer după înălţarea Sa, ca să prezinte acolo meritele sacrificiului propriului Său trup frânt în favoarea păcătoşilor care se pocăiesc ,,până va veni El” (1Cor 11:26; Evr 4:14–16; 7:24, 25; 8:1, 6; 9:11, 12, 14, 24). În timp ce Mântuitorul slujeşte în favoarea noastră în cer, înfăţişând înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său, El invită pe ai Săi de pe pământ să ţină rânduiala care păstrează înaintea ochilor lor taina ispăşirii.