11:21 Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat.
Cina adusă de el. [,,Propria lui cină”, KJV; ,,Demâncarea lui”, G. Gal.]. Datorită dezbinărilor şi partidelor care se dezvoltaseră în sânul bisericii din Corint, spiritul de iubire şi de comuniune frăţească care caracterizează pe toţi urmaşii sinceri ai lui Isus în oarecare măsură dispăruse. Starea aceasta nefericită era dată pe faţă la celebrarea mesei care era presupusă a fi Cina Domnului, prin faptul că fiecare participant îşi aducea propria sa hrană şi o mânca îl însuşi, fără de nici un gând de a o împărţi cu alţii. Cei bogaţi aveau de mâncat din belşug, şi cei săraci adesea nu aveau nimic. Cina care fusese instituită pentru a comemora suprema demonstraţie de iubire, în felul acesta a devenit doar o masă particulară, o acţiune fără de nici un înţeles sau semnificaţie, pe care fiecare ar fi putut tot aşa de bine să o săvârşească şi acasă. Aceasta aducea sfânta rânduială a Cinei Domnului la defaimă. Schismele din biserică erau în mare măsură răspunzătoare pentru această stare de lucruri, şi e cu putinţă ca membrii diferitelor partide să fi mâncat separat din cauza mândriei lor, refuzând de a se smeri prin părtăşie în jurul mesei Domnului.
Flămând. Credinciosul sărac, încrezându-se în iubirea fraţilor săi mai înstăriţi, venea la masă crezând că nevoia lui va fi împlinită, dar erau dezamăgiţi de egoismul şi mândria necreştină a celor bogaţi.
Beat. Gr. methuo, ,,a fi beat”. Cuvântul acesta se referă clar la folosirea dezordonată de băuturi îmbătătoare până la pierderea stăpânirii de sine. Pavel sugerează că corintenii beau şi mâncau până la îmbuibare la aceste petreceri, şi ca rezultat, aşa zisa lor sărbătorire a Sfintei Cine devenea un simplu ritual ridicol.
Se poate considera surprinzător ca creştini care trăiau în vremuri apostolice, şi care fuseseră învăţaţi de Pavel însuşi, să pervertească în aşa fel natura şi scopul Sfintei Cine încât să o preschimbe într-o copie a fostelor lor petreceri păgâne. Trebuie să se reţină că corintenii numai de curând părăsiseră păgânismul. Ei fuseseră deprinşi să se dedea la petreceri de îmbuibare în onoarea dumnezeilor lor mincinoşi, şi ar fi fost relativ uşor pentru ei să-şi închipuie că Sfânta Cină putea fi prăznuită într-un chip similar. Dezbinările şi certurile de partide care le deterioraseră experienţa lor creştină nu puteau decât să le întunece vederea şi să facă mai uşor pentru ei să corupă ţinerea ceremoniei. Experienţa aceasta a credincioşilor corinteni arată că creştinii cei noi au nevoie de instrucţiune îngrijită şi prelungită şi de conducere şi supraveghere înţeleaptă şi plină de împreună simţire până când sunt puternic înrădăcinaţi în adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Compromisul cu doctrine şi practici necreştine are totdeauna ca rezultat abaterea de la curăţenia şi simplitatea Evangheliei (vezi Deu 7:1–4; 18:9–14; 2Cor 6:14–17).